Kirill Troussov – Eleganță, emoție și o vioară cu poveste
Un Stradivarius de legendă, un artist al timpurilor noastre și o seară de neuitat lângă ruinele palatului Micul Trianon
Când pășește pe scenă, Kirill Troussov nu vine doar cu un instrument rar, ci cu întreaga lui istorie personală, înrădăcinată în tradiția marilor școli de vioară, dar plină de prospețimea unui artist care simte muzica dincolo de note.
Este genul de muzician care nu caută spectacolul în gesturi mari, ci în tăcerea care precede prima notă, în respirația pe care o simți în sală atunci când arcușul atinge corzile. Iar când începe să cânte, ai impresia că timpul se oprește puțin. Sau poate că se întoarce înapoi, până în 1702, anul în care a fost creată vioara sa Stradivarius – legendarul „Brodsky”, același instrument care a purtat pentru prima oară în lume Concertul pentru vioară de Ceaikovski.
Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii și a fost aplaudat în săli cu o acustică perfectă, Kirill Troussov spune că farmecul muzicii vine din vibrația pe care o creează cu publicul. Din întâlnirea dintre emoția celui care cântă și mirarea celui care ascultă.
La Domeniul Cantacuzino, scena e sub cerul liber, iar fundalul este o ruină cu o noblețe tăcută – palatul Micul Trianon. În acest cadru, care pare desprins dintr-un film de epocă, sunetul viorii lui Kirill va căpăta nu doar claritate, ci și o gravitate poetică.
El nu vine singur. Vine cu experiența anilor petrecuți alături de marii mentori ai lumii muzicale. Cu înțelepciunea moștenită de la Sir Yehudi Menuhin și cu eleganța discretă care l-a făcut iubit de publicul de pe patru continente. Și totodată, vine cu bucuria sinceră de a fi într-un loc special, într-un colț de Românie care iubește muzica și o respectă.
Pe 27 iunie 2025, nu va fi doar un concert. Va fi o întâlnire. Cu un om, o vioară, o poveste și o emoție care, poate, va rămâne cu tine pentru mult timp după ce ultima notă se va fi stins.
Răzvan Stoica – Vioara care arde
Virtuozitate pură, pasiune autentică și un Stradivarius cu suflet
Pe Răzvan Stoica nu-l poți confunda. Nici cu alt violonist și nici cu vreun alt fel de artist. Are o prezență scenică magnetică, o forță care se simte în primele acorduri și o vioară care, în mâinile lui, devine aproape un alter ego.
„Va deveni cel mai mare violonist al generației sale!”, scria presa germană. „O stea a violonisticii europene s-a născut”, spunea Los Angeles Times. Dar dincolo de superlative și trofee – peste 24 de premii naționale și internaționale – Răzvan este, mai întâi de toate, un muzician pasionat până la esență. Crescut într-o familie de artiști, și-a urmat chemarea de mic, cu perseverență, sensibilitate și o curiozitate muzicală fără margini.
Studiile în România, apoi la Conservatorul Regal din Amsterdam, i-au adus întâlniri memorabile cu mari maeștri: Itzhak Perlman, Vadim Repin, Pinchas Zuckerman, Leonidas Kavakos. În 2009, viața lui se schimbă definitiv: câștigă Strad Prize Salzburg și primește în custodie o vioară Antonius Stradivarius 1729, instrument care i-a devenit partener de viață și scenă.
Răzvan Stoica nu urcă pe scenă ca să impresioneze. Urcă pentru că vrea să spună ceva. Iar ceea ce spune – cu arcușul, cu tăcerea dintre note, cu energia pe care o creează cu publicul – rămâne adânc întipărit în sufletul celor care îl ascultă.
Tiberiu Soare – Dirijorul care scrie povești cu sunet
O baghetă cu viziune, o prezență magnetică și un dar rar: de a face muzica să trăiască din plin
Există dirijori care urcă pe scenă ca niște maeștri distanți. Și există dirijori care urcă pe scenă ca niște povestitori – deschiși, implicați, conectați la fiecare instrumentist și la fiecare privire din public. Tiberiu Soare este din a doua categorie: un artist complet, cu o energie care se simte în aer și cu o forță de transmitere emoțională care nu lasă pe nimeni indiferent.
Fiecare gest al lui are direcție, dar și emoție. Sub bagheta sa, orchestra nu doar cântă, ci spune ceva, transmite, respiră – iar această trăsătură face din el unul dintre cei mai iubiți și respectați dirijori români ai ultimelor decenii.
În seara de 29 iunie 2025, Tiberiu Soare va închide ediția a III-a a festivalului Stradivarius la Domeniul Cantacuzino cu un program dedicat muzicii de film – o alegere nu întâmplătoare. Pentru că, dincolo de partitură, el știe cum să redea povestea din spatele fiecărui acord, cum să transforme o lucrare cunoscută într-o emoție nouă, vie.
Colaborările sale de-a lungul anilor – de la spectacole grandioase de operă, până la concerte camerale pline de rafinament – arată un artist cu o deschidere rară și cu o viziune dirijorală profund umană, care pune accentul pe comunicare, nu pe control. E dirijorul care construiește punți între scene și suflete, între repertoriu și context, între tradiție și prezent.
Prezența sa în cadrul evenimentului Stradivarius la Domeniul Cantacuzino nu este doar o onoare, ci și o garanție că ultima seară va fi nu doar spectaculoasă, ci emoționantă. Muzica lui Gershwin, Addinsell și Morricone va căpăta sub bagheta sa acel suflu cinematografic autentic – când totul pare că se întâmplă chiar în fața ochilor tăi.
Tiberiu Soare nu dirijează muzica. O luminează din interior.
Și în decorul nobil al Palatului Micul Trianon, această lumină va fi simțită de toți cei prezenți.
Andreea Stoica – Eleganță, echilibru și emoție pură la pian
Un sunet care luminează scena și o prezență care respiră artă
Când cântă Andreea Stoica, parcă te afli într-o conversație intimă cu o emoție veche și caldă, spusă fără cuvinte. Pianul devine un spațiu de reflecție, de visare, de sinceritate. Criticii au descris-o drept o pianistă „magnifică”, cu „un sunet generos, care face publicul să vibreze din primul până în ultimul acord”.
Debutul ei, la doar 5 ani, pe scena Ateneului Român, alături de Filarmonica din București, a fost doar începutul unei cariere de excepție. A studiat cu maeștri legendari – de la Maurizio Pollini la Anatol Ugorski – și a fost invitată în festivaluri și săli de concert din toată Europa și Asia. Cu o tehnică impecabilă și o naturalețe a frazării greu de egalat, Andreea a devenit rapid un nume respectat în lumea muzicii clasice.
Din 1991, alături de fratele său, Răzvan Stoica, formează DUO Stoica – un duo cameral cu un sunet unic, recunoscut pentru armonia interioară și chimia artistică dintre cei doi. Iar din 2014, este solistă permanentă a orchestrei Kamerata Stradivarius, cu care explorează un repertoriu vast, de la bijuterii clasice la lucrări moderne îndrăznețe.
Andreea Stoica nu este doar o pianistă. Este o poveste spusă în sunete. Este forță și fragilitate, rigoare și libertate. Iar fiecare apariție a sa e o invitație la frumusețe.
Kamerata Stradivarius – o orchestră cu suflet, sunet și viziune
Tineri, îndrăzneți și legați de magia unor instrumente legendare
În spatele fiecărui concert care lasă urme există o alchimie rară: între muzicieni, între sunete, între tăceri. Asta face din Kamerata Stradivarius nu doar un ansamblu cameral, ci o prelungire vie a pasiunii care i-a adus împreună.
Fondată în 2010 de violonistul Răzvan Stoica, alături de pianista Andreea Stoica, Kamerata Stradivarius s-a născut dintr-un vis curajos: acela de a aduce pe aceeași scenă sunetul inconfundabil al viorilor vechi, lucrate de cei mai mari lutieri ai lumii, într-o formulă tânără, energică, pregătită să construiască punți între secole.
Ansamblul a crescut constant și natural, concertând până acum în 28 de țări, din Europa, America și Asia. Au fost aplaudați în săli emblematice, precum Concertgebouw Amsterdam, Berlin Konzerthaus, Gewandhaus Leipzig, Musiktheater Linz sau DeDoelen Rotterdam. Iar de fiecare dată, publicul a remarcat acel „ceva” greu de definit: un sunet omogen, dar viu, profund și totodată îndrăzneț.
În spatele acestui sunet se află nu doar talentul și dăruirea membrilor săi, ci și instrumente de patrimoniu, cu voci distincte: vioara Stradivarius 1729, dar și creații semnate de Riccardo Antoniazzi (1820) sau Jean-Baptiste Vuillaume. Când asemenea comori sonore ajung în mâinile unor muzicieni care le înțeleg și le respectă, muzica devine un act aproape sacru.
Kamerata Stradivarius este o orchestră care nu caută doar să interpreteze muzică, ci să o retrăiască, să o reinventeze, să o împărtășească. Și exact asta face la fiecare apariție – transformă partituri clasice în experiențe vii, moderne și pline de emoție.